Teodor al II-lea al Constantinopolului

Teodor al II-lea al Constantinopolului
Date personale
Născut	secolul al XII-lea
Decedat	31 ianuarie 1216
Religie	creștinism ortodox[*]​
Ocupație	preot
Funcția episcopală
Modifică date / text

Teodor al II-lea Eirenikos (în greacă Θεόδωρος Β' Εἰρηνικός, transliterat: Theodoros 2 Eirenikos; n. secolul al XII-lea – d. 31 ianuarie 1216), cunoscut și sub numele de Teodoros Kopas sau Koupas (Κωπάς/Κουπάς),^[1] a fost un funcționar bizantin de rang înalt și ministru-șef în cea mai mare parte a domniei împăratului bizantin Alexie al III-lea Angelos (1195–1203). După ocuparea Constantinopolului în timpul Cruciadei a patra, a fugit în Imperiul de la Niceea, unde s-a călugărit și a slujit ca patriarh ecumenic al Constantinopolului în exil în perioada 28 septembrie 1214 – 31 ianuarie 1216.^[2][a]

Biografie

Cariera politică

Theodoros Eirenikos provenea dintr-o familie de funcționari și de cărturari și a primit o educație înaltă. A început o carieră ca funcționar în cadrul oficiului imperial și a fost cunoscut ca un om educat și inteligent, precum și ca un bun orator. A urcat în ierarhie în toamna anului 1197 în urma intrării în dizgrație și exilării, din cauza unor intrigi, a lui Konstantinos Mesopotamitis, sfetnicul preferat al împăratului bizantin Alexie al III-lea Angelos (1195–1203). El i-a urmat lui Mesopotamitis în influentul și confidențialul post de la curtea imperială de epi tou kanikleiou^[4] (secretar al Cancelariei Imperiale, păstrător al sigiliului imperial) și ca ministru-șef, ceea ce i-a asigurat o influență puternică în relația cu împăratul bizantin și i-a permis să ia decizii cu privire la politica internă și externă a imperiului. A deținut, de asemenea, rangul administrativ superior de pansebastos sebastos.^[1][5] Potrivit relatării istoricului contemporan Niketas Choniates, Eirenikos se temea să nu împărtășească soarta lui Mesopotamitis și, prin urmare, și-a exercitat puterea cu o mare precauție. Se temea să nemulțumească aristocrația ereditară care domina curtea imperială și care subminase poziția lui Mespotamitis. În acest scop, el a amânat să întreprindă orice fel de reforme necesare administrației imperiale.^[6] Din cauza comportamentului său precaut, nu a putut să împiedice pregătirea și începerea Cruciadei a patra (1202-1204), îndreptată împotriva Bizanțului, și și-a pierdut postul după fuga împăratului Alexie al III-lea la 18 iulie 1203.

Exilul și cariera bisericească

În aprilie 1204 Constantinopolul a fost ocupat de oștenii participanți la Cruciada a patra și, la fel ca mulți funcționari bizantini de rang înalt, Theodoros Eirenikos a fugit din oraș și s-a refugiat în Asia Mică. Acolo s-a călugărit.^[1] Teodor I Laskaris, nou-proclamatul împărat al Imperiului de la Niceea, l-a numit în 1209 în postul de chartophylax al Patriarhiei Constantinopolului, care fusese restabilită în exil la Niceea. Laskaris i-a mai acordat titlul de hypatos ton philosophon,^[1] titlu prestigios acordat conducătorului Școlii de filosofie de la Constantinopol.^[7]

La 28 septembrie 1214 Teodor a fost ales în scaunul vacant de patriarh al Constantinopolului de către sinodul patriarhal, ca succesor al patriarhului defunct Mihail al IV-lea. Perioada păstoririi sale a fost marcată de o confruntare deschisă cu Biserica Catolică, în special asupra legitimității Patriarhiei Latine a Constantinopolului și a exercitării autorității ecleziale catolice asupra populațiilor greco-ortodoxe, aflate sub conducerea unor prinți latini.^[8] El a condus negocieri cu legatul papal Pelagius de Albano cu privire la unirea bisericilor constantinopolitane. După alegerea sa a trimis o circulară clerului orașului ocupat de catolici, informându-l despre alegerea sa și excomunicându-i pe cei care recunoșteau autoritatea Patriarhiei Latine a Constantinopolului și a papei.^[9] În timpul păstoririi sale, Arhiepiscopia de Peć și eparhiile sale au fost detașate din jurisdicția Arhiepiscopiei de Ohrida.^[10]

Teodor Eirenikos a murit la 31 ianuarie 1216 și i-a succedat patriarhul Maxim al II-lea.^[8]

Notă explicativă

Note

Bibliografie

• Brand, Charles M. (1968). Byzantium Confronts the West, 1180–1204. Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press. LCCN 67-20872. OCLC 795121713. 
• Gedeon, Manouil [Μανουήλ Γεδεών], Πατριαρχικοί Πίνακες. Ειδήσεις ιστορικαί, βιογραφικαί περί των Πατριαρχών Κωνσταντινουπόλεως από Ανδρέου του Πρωτοκλήτου μέχρις Ιωακείμ Γ΄ του από Θεσσαλονίκης 36–1884, Constantinopol [Κωνσταντινούπολη], 1885-1890, pp. 381-382.
• Gounadaris, Paris: „Édification du patriarcat à Nicée”, în Christian Gastgeber [ș.a.], The Patriarchate of Constantinople in Context and Comparison (Veröffentlichungen zur Byzanzforschung 41), VÖAW, Viena, 2017, pp. 25–30.
• Grumel, Venance (1958). Traité d'études byzantines: La chronologie. I. Paris: Presses universitaires de France. p. 437. 
• Kazhdan, Alexander, ed. (1991). The Oxford Dictionary of Byzantium. Oxford and New York: Oxford University Press. ISBN 0-19-504652-8. 
• Laurent, Vitalien (1969). „La chronologie des patriarches de Constantinople au XIII-e s. (1208-1309)”. Revue des études byzantines^⁠(d). 27. pp. 129–150. 
• Vougiouklaki, Penelope (2003). „Theodore II Irenikos”. Encyclopedia of the Hellenic World, Eastern Mediterranean. Foundation of the Hellenic World. Accesat în 21 iunie 2012.