Campania din Sinai și Palestina (Primul Război Mondial)
| Campania din Sinai și Palestina | |||||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
| Parte a Primului Război Mondial | |||||||||
 10,5 cm Feldhaubitze 98/09 și artileriștii otomani la Hareira în 1917 înainte de ofensiva din sudul Palestinei | |||||||||
| Informații generale | |||||||||
| |||||||||
| Beligeranți | |||||||||
 Imperiul Britanic Franța Italia Arabi Regatul Hedjaz Emiratul de Nejd și Hasa |  Imperiul Otoman Imperiul German Austro-Ungaria Emiratul de Jabal Shammar | ||||||||
| Conducători | |||||||||
Sir John Maxwell (până în martie 1916) Sir Archibald Murray (până în iunie 1917) Edmund Allenby (din iulie) Edward Bulfin Harry Chauvel Philip Chetwode T. E. Lawrence | Djemal Pasha Friedrich von Kressenstein (1916 to 1917) Erich von Falkenhayn (1917-1918) Otto Liman von Sanders (1918) Mustafa Kemal (demisionat în octombrie 1917, restabilit în septembrie 1918) Fevzi Pasha (din octombrie 1917) | ||||||||
| Efective | |||||||||
| Ianuarie 1915: peste 150.000 soldați[1] Septembrie 1918: 467.650 soldați[2][3] | Septembrie 1917: ~57.000 soldați[4] | ||||||||
Modifică date / text  | |||||||||
Campania din Sinai și Palestina a făcut parte din teatrul de luptă din Orientul Mijlociu din Primul Război Mondial și a reprezentat o serie de lupte dintre Imperiul Britanic și Imperiul Otoman, care a fost ajutat de Imperiul German. Campania a început cu încercarea otomanilor de a face un raid asupra Canalului Suez în 1915 și s-a finalizat cu Armistițiul de la Moudros din 1918, care a dus la pierderea de către otomani a Palestinei și Siriei.
Context
Până în anul 1914 Egiptul a făcut parte din Imperiul Otoman mai bine de 400 de ani, rămânând sub suzeranitatea otomană în ciuda faptului că a fost sub ocupație britanică începând cu 1882, în urma războiului Anglo-Egiptean, devenind eventual un protectorat britanic. Canalul Suez a fost de o importanță strategică vitală pentru britanici, reducând timpul de navigație din India, Noua Zeelandă și Australia în Europa.[5] Ca urmare Egiptul a devenit o bază importantă în timpul războiului, în special în timpul Campaniei Gallipoli. Pentru Imperiul German și Imperiul Otoman canalul a fost cea mai apropiată și mai slabă verigă a comunicațiilor britanice.[6] Apărarea canalului presupunea o serie de probleme, dat fiind faptul că dimensiunea sa mare îl făcea greu de controlat. Nu exista nici drum de la Cairo direct spre canal, doar o cale ferată străbătea 30 km de deșert de la Cairo spre Ismaïlia, ramificându-se apoi spre nord (ducând în orașul Port Said) și spre sud (ducând spre Suez). Controlul zonei centrale din jurul orașului Ismailia a fost de o mare importanță strategică, deoarece aceste trei orașe de pe canal aveau apă dulce din Nil, ce venea prin Sweet Water Canal.[7]
Vezi și
Note bibliografice
- ^ Erickson 2001, p. 71
- ^ Cemal Kemal, The Last Battle of the Ottoman State on the Palestine Front, Ankara University [Institute for Modern Turkish History (Atatürk Yolu journal, number 45, 2010, page 59 (footnote 94))].
- ^ Erickson 2007, p. 154
- ^ Erickson 2007, p. 101
- ^ Perry 2009, pp. 51–52
- ^ Bruce 2002, pp. 3–4
- ^ Bruce 2002, pp. 15–17
| |||||||||||||||||
